Am urmărit cu mare atenție propunerea Comisiei Europene privind noul cadru financiar pentru agricultură și dezvoltare rurală. Din păcate, chiar dacă se afirmă că sprijinul pentru agricultură rămâne o prioritate, realitatea cifrelor ne arată altceva: fondurile destinate Politicii Agricole Comune vor scădea semnificativ, iar dezvoltarea rurală riscă să fie lăsată pe plan secundar.
În forma actuală, Comisia propune unificarea celor doi piloni tradiționali ai PAC într-un singur fond gestionat prin Planurile Naționale și Regionale. Practic, se menține un buget separat doar pentru plățile directe, în timp ce finanțarea pentru dezvoltare rurală va fi integrată într-un buget comun cu alte politici, fără garanții clare. Este un pas riscant. Pentru România, unde dezvoltarea rurală este o necesitate economică și socială, această schimbare ar putea avea efecte negative pe termen lung.
Să nu uităm că, doar în perioada 2014 – 2020, România a atras aproape 12 miliarde de euro pentru proiecte finanțate prin AFIR. În actuala perioadă, avem la dispoziție aproximativ 7 miliarde de euro dedicate dezvoltării rurale. Cu acești bani s-au construit drumuri, s-au modernizat ferme, s-au creat locuri de muncă, s-au înființat afaceri în sate. Dacă în viitor aceste fonduri vor fi reduse sau diluate printre alte priorități, riscăm să pierdem dinamica de dezvoltare pe care am construit-o cu greu în ultimii ani. Pe de altă parte, păstrarea plăților directe pentru fermieri este un lucru pozitiv, dar nu suficient. Și aceste sume, chiar dacă sunt „protejate”, vor fi mai mici decât în prezent. Or, fermierii noștri se confruntă deja cu costuri în creștere, cu schimbări climatice, cu presiuni pe piață. Au nevoie nu doar de sprijin pe hectar, ci și de investiții în modernizare, digitalizare, infrastructură, utilaje – adică exact componentele pe care noul buget le reduce.
Mai mult, România are specificul ei: o agricultură polarizată, multe ferme mici care depind de fondurile europene, dar și nevoi uriașe în satele izolate, unde PAC a însemnat deseori singura sursă de dezvoltare reală. Dacă pierdem echilibrul între sprijinul pentru fermieri și sprijinul pentru comunități, nu facem decât să adâncim decalajele deja existente.
 
În concluzie, consider că propunerea actuală nu reflectă în mod realist nevoile sectorului agro-rural din România. Nu pun la îndoială buna intenție a Comisiei, dar cred că este esențial ca vocea statelor membre să fie ascultată în perioada de negociere. Avem nevoie de o PAC care să rămână echilibrată, dublu-pilon, corect finanțată și capabilă să sprijine în mod concret fermierii și satele europene.
Le solicit, așadar, pe această cale, tuturor celor care vor reprezenta România în procesul de negociere, să țină cont de aspectele de mai sus și de faptul că în ultimii 25 de ani prin fondurile europene destinate României, satul românesc s-a dezvoltat, iar fermele agricole s-au modernizat pentru a putea fi competitive pe o piață europeană unică.